e dimineaţă,noiembrie,laşi totul în urmă şi nu şti de ce.cafeaua e mult mai amară,mai amară decât de obicei.e noiembrie,plouă,ultima ploaie dintr-o toamnă târzie,ultimul vânt ce-ţi pătrunde în suflet,mai adânc,mult mai adânc,rascolinduti-l până ce simţi că nu mai ai intimitate.sentimentele se elibereza din gratiile suflletului,gratii reci de marmură,o marmură albă ce-ţi decoreaza cenuşiul inimii.simţi fragilitatea ce zace-n tine şi realizezi că anticorpii sufletului şi-au pierdut stabilitatea.ploapele-ţi apasă greu strălucirea ochilor,o strălucire ce se prelinge pe chipul tău care imită perfect nuanţa sidefului.simţi o adiere şi apoi un foşnet.strângi platonul tot mai mult în jurul taliei,încrucişezi mâinile agăţându-te doar de tine şi numai de tine,tu şi doar atât...prin toată marmura rece,disperarea ce-ţi alimentează pulsul slab al inimii şi sentimentele nedefinite simţi că o parte din tine e făcută din sticla ce se frânge la adiarea vântului,ce-ţi aminteşte de o toamnă târzie.