fac lucruri tampite,constientizez,imi rod unghiile,atunci cand imi e al naibii de teama,ma uit pe peteti pana la 3 dimineta si sunt mandra de cearcanele mele,pentru ca pana si ele exprima ceva (inca nu stiu ce poate fi acel ceva,dar sunt sigura ca ceva'ul exista).nu am curajul sa zic "imi pare rau",zambesc,gesticulez ca o nebuna,tac si nu mai cred in nimic.tot ce fac se rezuma la trezitul de diminteta,scoala,acasa citit si din nou somn.nu stiu daca e ok sau nu dar nu mai am forta sa-mi pese.nu imi mai pasa de ce se intampla in jurul meu, cu toti prostii care ar face orice,sa se faca remarcati si care nu fac diferenta,dintre ceva constructiv si ceva stupid.si de toti aia,care isi bat joc de mine, si habar nu au de ce sunt asa si nu altfel...urasc tot mai mult morala impecabil de imperfecta a unora,care critica in cel mai dur mod cu putinta si se cred concepte ale zeitatii divine,cand ei nu sunt altceva,decat un mare rahat uman cu sufletul mizer.frustrarea coordoneza creierul infect de prea mult snobism.
trebuie sa imi gasesc o linie de plutire,sa imi las revoltele interioare sa se dezintegreze treptat si lent pana o sa fiu capabila sa constientizez ca traiesc pe o planeta ce moare incet dar sigur si ca nimanui nu-i va pasa nicicand...